De vorba cu prietenul meu Orgoliu

Cat de minunat e sa ai un prieten, prietene!
Daca-l ai , nu-i da cu piciorul.
Oamenii sunt in general niste egoisti. Toti sunt numai pentru ei.
Asa ca, tine-l aproape cand il gasesti.

Se intampla uneori sa nu inveti din greselile proprii. Atunci doar dramatizezi, suferi si plangi cu disperare. Nu vezi lectia ce ti-a fost data s-o inveti si oricum, ramai cu intrebari la care nu vei avea niciodata raspunsul.
Cel mai bine inveti din greselile altora. Stiu ca suna ciudat si de necrezut, dar asa e.

 

Am primit o lectie. Una foarte importanta...
Parca stateam in fata Orgoliului meu si imi povestea tot ce facuse gresit. Imi povestea cate lacrimi nu a sters de pe obraji si cate dezamagiri a sadit intr-un suflet. Imi povestea cu durere in glas, cati spini a infipt in buzele pe care le saruta candva, fara sa se sature.
Mi-a fost greu sa ascult. Imi e greu si acum cand scriu, sa-mi aduc aminte - parca as rasuci un cutit in rana.
Ma intreba ce e de facut, pentru a repara totul.
Ei bine... oricat de greu imi e sa recunosc, uneori e mult prea tarziu. Habar n-am avut ce sa ii zic. Ma uitam la "el" si ma vedeam pe mine candva, cum vorbeam cu un perete si intrebam "de ce?!".
Acum stiu, acum am invatat!
Pentru ca... Orgoliu.
Pentru ca... oameni.
Pentru ca asa poate trebuia sa se intample.
Pentru ca poate trebuie sa ne maturizam, Orgoliule.
Poate pentru ca intr-o alta seara, trupurile lor trebuie sa se regaseasca.
Stii de ce? Pentru ca ei nu vor fi niciodata doi straini.
Orgoliule, te poti preface, dar nu te poti minti ca ai uitat liniile fine pe care le venerai nopti la rand. Si nu, nici privirea aceea calda, de culoarea cerului, care iti soptea ca te iubeste, n-o s-o poti uita. Niciodata, Orgoliule!
Iti inghiti propriul venin si dai vina pe altii.

Si ma intreb... daca ai purta alt nume, oare ar fi altfel povestea lor, Orgoliule?