Dar viata ma invatase ca nu trebuie sa-mi fac iluzii, asa ca ma decisesem sa-mi suprim sentimentele. Imi parea greu, dar stiam ca nimic nu e imposibil.
Mi-am baut cafeaua putin amara, ce el mi-o facuse si am mancat cativa biscuiti. Pe la pranz, la insistentele lui, m-am apucat sa-mi fac bagajul, mai era doar o zi. Habar nu am de ce am acceptat... Oare era teama de singuratate? Sau sa fi fost oare, dorinta de a evada din rutina? Nu, nici gand. Uneori gandesc prea mult... De fapt, cred ca ma indragosteam. Mi se parea ciudata situatia, dorinta asta nefondata de a fi in preajma lui.
Nu stiu ce voiam, dar ma bucuram de ceea ce aveam. Nu ceream ce primeam, dar nici nu ma multumeam cu ce aveam. In fine, ma hotarasem sa fac lucruri nebunesti, cum am tot vazut prin filme. Speram insa, sa nu ma indragostesc mai tare decat eram deja. Pur si simplu nu credeam ca mai am forta sa iubesc din nou, cu toata fiinta. Sa risc, sa lupt, sa pierd, sa ma ridic si sa o iau de la capat. Sau poate pur si simplu, nu mai voiam.
Imi zisese mama odata ca e de ajuns sa ne invingem teama de esec, apoi putand sa mutam si muntii din loc. Si cred ca avea dreptate. Dar mie imi lipsea curajul.
Ma impacasem cu trecutul, nu-l mai iubeam, dar inca imi bantuia prezentul. El si toata povestea cu el, imi insufla teama. Teama de a nu putea fi fericita.
Ma zbateam intre prezent si trecut. Tocmai pentru ca trecutul era vinovat pentru prezent."
Aveam sa aflu la mult timp dupa, ca si prezentul meu era vinovat pentru viitor.
Viitorul in care traiesc acum si pentru care scriu.
Trebuie sa pun pixul jos, a batut Vladimir la usa si inca nu stie de ciornele mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu