Dimineata unui nou inceput

     E o noua etapa in care am pasit cu dreptul, in ciuda tuturor piedicilor pe care le-am intalnit pe drum.

   E un nou inceput pe care-l voi impanzi cu zambete. Zambete de fericire... zambete ce mascheaza tristetea, ce imbraca trecutul inca viu pentru mine.

   Fericirile si dezamagirile vietii m-au facut sa ajung pana aici si sa evoluez in acest fel. Dezamagiri, oameni buni sau mai putin buni, m-au facut sa privesc cu mandrie in oglinda, in fiecare dimineata, cu dorinta arzatoare de a fi un om mai bun!

   Stau in pat, savurand o cafea matinala, rememorand clipe frumoase dar si triste. Inchid ochii si inevitabil, zaresc persoane ce nu mai fac acum parte din viata mea, desi am vrut cu tot sufletul.

   Persoanelor care, au meritat sau nu iubirea mea, le multumesc pentru clipele daruite, pentru faptul ca m-au eliberat din colivie. Le multumesc si, cu aceasta ocazie, vreau sa le spun ca imi este dor - dor de momentele impreuna, de lacrimile oferite, de iubirea daruita! 

   Am ajuns in punctul in care imi pot recunoaste greselile si imi pot asuma consecintele. Da! Si daca as putea da timpul inapoi, as face aceleasi lucruri, as trai la fel de intens, as gresi la fel de mult!

   Pentru ca asta este viata - un test continuu, prin care ne maturizam, invatam sa iubim sincer, invatam sa pretuim ceea ce avem! Un test care ne demonstreaza ca iubirea adevarata exista si dureaza - in ciuda timpului, in ciuda cuvintelor urate, a rautatilor si a distantei! 

   Ca viata e un test care ne invata ca nu distanta este dusmanul nostru, ci orgoliul!

   Un sfarsit de vara frumos!

Pentru ca totul are un sfarsit

Ma intreba nu demult cineva, de ce n-am mai scris pe blog. 

Si cu zambet pe fata i-am raspuns: "De obicei scriu cand sunt trista!"

A venit momentul sa scriu din nou... poate fara voia mea, sufletul simte sa faca asta!

De ce nu ascultam cand primim sfaturi?

Ne incapatanam sa crestem, sa devenim adulti, tocmai pentru a nu mai primi sfaturi. 

Total gresit - devenim adulti cand dam la randul nostru sfaturi; devenim adulti cand incetam sa mai luam tepe sentimentale!

Cand eram mica si le creeam papusilor mele povesti de dragoste, totul era perfect.

 Noua oamenilor, de ce Dumnezeu nu ne creaza astfel de povesti? 

Constat ca Dumnezeu ne presara iubirea in suflet, dar ne fura rationamentul. 

De ce intreaga viata traim prin prisma celuilalt?

De ce cautam chiar si acolo unde nu e, dragostea?

Cu voie sau fara voie, ne deschidem portile sufletului tuturor si, ca merita sau ca nu, ne intra in suflet.

Atunci cand pleaca, il lasa manjit de noroi, ploaie si ura.

Cand ne indragostim, nu mai auzim, nu mai vedem - suntem niste prizonieri in propriul corp.

Transformam persoana iubita in TOT, ca mai apoi cand pleaca, sa ramanem cu NIMIC.

Chiar si fara sa ne doara uneori, ne legam la cap.

Atribuim multor persoane calitati pe care nu le prezinta si de cele mai multe ori negam sa vedem defectele.

Se spune ca asta e iubire.

De plictiseala sau in lipsa de ceva nou, spunem DA - si in clipa aceea urmeaza sa se schimbe tot.

Si uite asa... iubirea ne macina pe noi toti, desi multi neaga - multi n-au taria de a recunoaste ca s-au indragostit si au luat teapa. 

Si uite asa... iubirea ne fura somnul in toiul noptii si ne lasa pe vecie cu intrebari fara raspuns.

Si uite asa... cand dragostea se risipeste, pentru ca toate au un inceput si un sfarsit, risipeste cu ea si visele din care ne hraneam candva. 

Dar toate acestea sunt doar etapele vietii. 

Si, vorba aceea: cand ceva se termina, automat altceva incepe.

ツ