Iubești. Nebunește!Te despărți. Tragic!
Suferi. Doare!
Dar încerci să treci peste. Și rătăcești in zeci de perechi de brațe, care mai de care mai lucrate, mai suave, mai puternice.
Întâlnești oameni în fața cărora îți deschizi sufletul, oameni care-ți aduc o rază de soare în zilele ploioase. Oameni care știi că ți-ar oferi sufletul pe tavă, dar la care nu ai putea vreodată să ții.
Te minți că l-ai uitat și ca îți este bine, rătăcești pe drumuri străine, căutând iubirea neîncetat. Dar iubirea vine atunci când n-o mai cauți.
Dar fără să știi asta, te demoralizezi și începi să crezi că iubirea nu e făcută pentru tine și nici tu pentru ea. Și te închizi în tine.
Stai zile la rând închisă în casă, sperând ca o să treacă. Nopțile le pierzi, căutându-l. Nu, nu pe el. Nu trecutul. Îl cauți pe el, cel care te-ar putea face să uiți de cine ești și cine ai fost. Cel care te-ar putea alinta altfel. Altfel față de ceilalți. Cel cu care, până și cearta ar fi dulce. După. Cel care nu-ți dă mesaje cu "buna dimineața", pentru că e lângă tine dimineața, în pat. El. Îl cauți. Dar nu-l găsești.
Și trăindu-ți viața în felul ăsta, o perioadă îndelungată, te-ai obișnuit să te plimbi singură prin oraș. Nu-ți plăcea, dar cu timpul...
Și într-o zi, mergeai pe acolo, pe unde vă plimbați amândoi. Era frig, ploua, erai îmboșcănată până în dinți și aveai căștile în urechi. Pentru că bătea vântul, mergeai cu capul în jos, să nu-ți strici machiajul. Ți-l stricase el de prea multe ori.
Și așteptai la semafor să traversezi. Fredonai melodia aia care te-a ținut trează zeci de nopți. Și pentru că trăiai în lumea ta, nici nu ți-ai dat seama când ai ajuns pe partea cealaltă. Făcusei doi pași dar te oprise o mână pusă pe umărul tău stâng. Și te-ai întors. Era el. Da, îl recunoscusei, în ciuda timpului trecut. Nu mai era la fel, avea cearcăne și un zâmbet forțat iar ochii îi erau tulburi. Ca și cum timpul nu îți așternuse amintiri pe chipul lui, te ia de mână și te invită la o cafea. Erai uimită, îți amintești? Și nu de întâmplare sau coincidență, nu. Erai uimită că n-ai tresărit când te-a luat de mâna atât de rece, mâna care ai crezut că se va topi în palma lui fierbinte. Dar nu. Erai blocată între prezent și trecut. Te ținea de mână. După atâtea nopți în care ai suspinat si ți-ai pus sute de întrebări care-și aveau răspunsul la el, apare. Te întrebai în momentele alea de ce a apărut, de ce acum. Și de ce nu aveai nicio reacție?
Îți aminteai cum ți-ai jurat că n-o să-l bagi în seamă, să nu cumva să te dea peste cap. Dar fusese altfel față de cum te așteptai tu.
Habar n-ai de ce ai acceptat invitația la cafea. Poate pentru că îți era foarte frig.
Brusc, îl ai în față. Și cât te rugasei pentru momentul ăsta... Dar a venit prea târziu. Mult prea târziu.
Te fixase cu privirea și în ochii ăia tulburi îi citeai dorul de tine. Dar îți era indiferent.
Ați discutat vreo oră, timp în care ți-a pus un milion de întrebări și ți-a zis tot atâtea complimente. Dar nu-ți păsa. Te bucurai de cafea; nu băusei niciodată cafea cu el. Dar timpul trecuse, iar el se apucase de țigări și implicit de cafea. Erai curioasă de prezentul lui, dar nu l-ai întrebat nimic. Ați ieșit din cafenea și te întrebase dacă vrei să vă plimbați. Îl simțeai, îi era dor. Te voia înapoi. Dar timpul trecuse, iar tu nu-l mai voiai.
Îți amintești? I-ai spus că ești mai fericită singură, decât atunci când ai fost cu el. I-ai spus zâmbind că inima îți e refăcută și nu mai vrea să se întoarcă în trecut. Cândva, fusese gonită.
Și deși a insistat mai mult ca niciodată, ai plecat singură. Dar erai fericită.
Ai ajuns acasă și ți-ai dat seama că îl uitasei de mult timp. Realizasei asta, în clipa în care nu i-ai cedat. Acum știai ca așa trebuia să se întâmple - să-l vezi, să îți înfrunți temerile.
Și începusei să te întrebi când de fapt, îl uitasei?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu