Povestea ei, povestea lor. Sau poate chiar povestea tuturor...

 Se spune ca daca iubesti pe cineva trebuie sa il lasi liber. Daca se intoarce, e al tau. Daca nu, nu a fost niciodata. Dar ce se intampla daca nu a fost niciodata al tau? Cum s-ar putea intoarce?
 Se spune ca daca plangi ca nu ai zarit soarele, nu vei putea sa vezi nici stelele. Dar ce se intampla cand privesti cerul si este innorat?
  Se spune ca undeva in lume, exista sufletul nostru pereche.  Dar ce se intampla cand il intalnesti.. si iti scapa printre degete?

Fiecare iubire e diferita. Cand o relatie se termina, simtim ca se termina si lumea odata cu ea. Doar pentru ca transformam persoana iubita in totul. Si ramanem fara nimic, cand pleaca. Dar inima nu isi invata lectia niciodata. Si, cu toate ca spunem ca nu va mai fi la fel, data viitoare, este. Ba chiar este si mai intens. Ne indragostim mai tare, mai profund si credem ca 'de data asta', el e ultimul. Si totusi nu e... 

Pentru ca suntem oameni. Si gresim. De multe ori. Uneori de prea multe ori. Atat de multe ori, incat nu mai putem fi iertati. Sau nu mai putem ierta. Si uite asa... doi oameni ce se strangeau in brate si simteau sa nu-si mai dea niciodata drumul, devin brusc doi straini. Straini care si-au atins pielea nopti la rand, care au o multime de amintiri, straini care au facut o multime de lucruri noi, impreuna. Devin straini, ca si cum, ei niciodata nu s-au intalnit. In doar o zi, se uita noptile, se uita diminetile impreuna, se uita cuvintele spuse, planurile facute, se uita sarutarile date. Se uita tot. In doar o zi, devin straini. Ea nu mai e acolo sa il bata la cap, el nu mai e acolo sa o tachineze. Pentru ca drumurile lor se despart la un moment dat. Desi se iubesc. Dar pentru iubire, trebuie sa luptam. Si de cele mai multe ori, suntem prea obositi de obligatiile vietii, pentru a mai avea energia necesara sa luptam pentru iubire. Sa fim atenti. Sa strangem in brate. Sa iubim. Nu mai putem sau pur si simpu uitam. 

 Unii oameni gresesc prea mult, din prea multa iubire. Asa am auzit. Si oricat de mult ai iubi persoana care ti-a gresit, a cata greseala o ierti si la a cata pleci, fara sa mai privesti inapoi?

 E greu de zis. Depinde cate rabdare ai pentru lungul drum de parcurs. Am mai auzit si ca, o greseala facuta o data, se va repeta inca o data si inca o data. Poate la infinit. Dar am mai auzit si ca unii invata din greseli. Unii. Care unii? Nu stiu, cred ca depinde de persoana. Sau depinde de fapt de iubirea pentru cealalta persoana? Habar n-am. Cica iubirea e singura capabila sa schimbe oamenii.

Si? Ce e de facut? A cata greseala o ierti? Ai tinut de fapt, socoteala pana acum, cate ai iertat? Dar pe ale tale, le-ai numarat? Daca nu, nu le numara nici pe cele din tabara "adversa". Sunteti chit - ati gresit.
A cata greseala o iertam? A cata ne este si noua iertata. Dar cat sa lupti, cat sa lasi de la tine si cand sa renunti, de fapt?
Ce se intampla atunci cand ai daruit deja totul, absolut totul... dar nimic nu se schimba? Pai... trebuie sa o iei la pas, mai departe. Ca viata nu te asteapta pe tine, sa fii fericita. Viata trece, pe langa tine, fara sa te lase sa te bucuri de persoanele dragi. Si vezi ca, se intampla uneori, ca a doua zi, persoanele pe care le iubesti, sa nu mai fie acolo... si de abia atunci vei vrea sa le strangi in brate cu adevarat, cand nu le vei mai avea.

Fa ce trebuie sa faci acum, inainte de a fi prea tarziu. Ca orice poti repara, pana si niste cioburi le poti lipi, dar timpul nu-l intorci din drum.

  Si ai inceput sa colinzi strazile. Erau atat de pustii, cum nu-ti imaginasei niciodata. Era altfel fara el. Plecasei sa-l cauti. Te-a invatat sa gusti savoarea diminetii. Si nu dintr-o cafea, ci dintr-un zambet. Iubeai cantecul pescarusilor in zori de zi, cand asteptai sa se trezeasca. Adorai plaja, unde v-ati certat de atatea ori. Adorai momentele cand te lua pe sus, sa te arunce in mare. Da' de cand plecase, iti era frica de apa. Nici cumparaturile nu au mai fost niciodata la fel; iti placea atat de mult sa stai la casa, la coada si sa te certe ca ai facut risipa de bani. Iubeai cand te certa din orice motiv, doar pentru a te impaca la sfarsitul zilei. Iti spusese la un moment dat, ca iubirile vin si pleaca. N-ai stiut atunci, dar te pregatea pentru plecarea lui. Spunea ca esti speciala si ca n-o sa te uite niciodata. Ca doar tu i-ai daruit doza de nebunie, care lui ii lipsea. Iar el iti oferea calmul in mijlocul furtunii tale. Va completati.

Dar acum totul plangea in jurul tau. Dimineata nu-ti mai zambea nimeni, asa ca ai inceput sa bei din ce in ce mai multa cafea. Cantecul pescarusilor era atat de sacaitor dimineata, pentru ca te trezea din vise, unde el, doar acolo mai exista. La plaja nu te mai duceai, marea urla in gandurile tale... Azi nu mai stia sa te asculte si fara el, marea te renega. Nici cumparaturi nu mai faceai prea des, ca nici ciocolata nu iti mai placea, cand o mancai singura. Nu mai era sa te certe, acum te certai singura, ca nu l-ai putut tine aproape.
Acum totul era altfel, fara el.

Dar timpul ti-a trecut prin vene prea repede si i-ai spune ca esti bine, daca te intreaba. Aproape ca nu il mai visezi in fiecare noapte si ai inceput sa te plimbi din nou pe plaja.
Si ai mai incerca sa il recapati. Dar ce folos sa il mai cauti, daca stii ca te-ai lovi de zambetul ala sters, pe care-l ofera tuturor? Timpul va asterne peste voi alte iubiri, alte amintiri, lacrimi si multe alte soapte de iubire.

Si poate, cand va veti intalni, ochii lui albastri vor fi tristi, vazandu-te pe tine fericita.
Insa mai e mult pana atunci. El va iubi din nou, se va desparti si va iubi iar. Va pleaca din patul ei si va dormi in urmatorul. O va minti ca o iubeste si ii va darui alteia o floare.
Dar in tot timpul asta, isi va aminti ca doar tu i-ai vandut sufletul, in noaptea aia rece, de mai.

Si vine totusi o zi. Aceea zi in care te trezesti si chiar nu ai nimic in cap. Si cand zic nimic, ma refer la nimeni.
Te ridici din pat, amortita de discutiile de azi-noapte, chinuindu-te sa-ti faci o cafea. De data asta iese buna. Nu e nici amara, nici prea dulce. E fix cum trebuie, e buna. La fel de buna si echilibrata ca viata pe care ai reusit sa ti-o recapeti. Si stai pe marginea patului, gandindu-te cum de in dimineata asta nu te mai gandesti la nimic - nu tu amintiri, nu tu oameni, nu tu trecut. Si nici macar viitorul nu-ti mai da batai de cap. Ce folos? Ti-ai facut de atatea ori planuri ce nu au mers, incat ai decis sa te lasi purtata de timp. Numai el stie unde te poate si unde vrea sa te duca.

Si uite asa, intr-o seara, iti bate in usa. Ii deschizi. Era in fata ta. Ce cauta la ora aia, la tine? Ce voia sa-ti zica dupa atata timp? Ce rost isi mai aveau cuvintele lui, oricum? Niciunul.
Atunci intelesesei de ce ti-a spus sa nu bati la usi, la care nu esti asteptata. Pentru a nu fi ranita. Te cauta pe tine, dar te gasise prea tarziu, i-ai zis.

 A doua zi, ai scris in jurnal:

  "Azi m-am oprit o clipa din drumul meu spre nicaieri. Timpul a trecut si inca trece, fara sa-mi traiesc zilele asa cum as vrea.
Da, mi-e teama sa te pierd, la fel cum mi-a fost teama sa ma indragostesc de tine. Mi-e teama sa te pierd, chiar daca nu mai impartim acelasi cearceaf in miez de noapte.
Si pentru ca timpul si-a facut loc intre noi, ne-am schimbat amandoi. Acum e altfel. N-ai vrut sa reusesti in doi, ti-a fost teama sa nu-mi ramai dator. Acum savurezi tot ceea ce era tentatie, atunci cand ma aveai. Dar nu ma mai doare. Nu asa de tare. Pentru ca in orice asternut strain, lasi o parte din mine. Da. Iti mangai muzele si le saruti, cum te-am invatat eu in noptile in care soarele nu voiam sa mai rasara. Si nu, n-ai sa-mi dai niciodata dreptate - am stiut din prima clipa in care te-am privit, cat de mare ti-e orgoliul, dar totusi am insistat sa lupt cu el. Si am pierdut. O lupta, dar nu si razboiul.
Acum lupt pentru ultima oara. Dar nu pentru tine, nu. Lupt pentru a pastra amintirile cu tine, cu noi. Dar nu de dor, ci de teama. Mi-e teama ca raman cu nimic, daca le pierd. Si stii de ce? Pentru ca acele momente, transformate in tablouri, m-au schimbat. Datorita lor am asteptat, desi mi-a displacut intotdeauna sa astept. Am asteptat sa te intorci, sa-mi daruiesti inca o imbratisare cand eram pe cale sa ma prabusesc. Dar n-ai fost acolo...
Si totusi nu vreau sa uit mainile pe care le-ai plimbat in paru-mi, saruturile pe care mi le-ai oferit atunci cand nu le meritam. Nu vreau! Pentru ca atunci, tu erai tot ceea ce voiam. Tot ceea ce eu aveam nevoie.
M-ai ranit prea mult cu zambete strambe si minciuni siropoase. Lasa-ma acum sa ma bucur de noi, chiar daca la trecut. Da-mi voie sa zambesc cand te intalnesc, si nu sa te ocolesc.
Ca viata e ca o clepsidra, pe care nimeni n-o mai intoarce, la final. Iar nisipul clepsidrei mele s-a scurs prea mult pentru tine. Am jelit prea mult, pierzand timpul cu regrete si cu "ce ar fi fost daca?".

  Si desi te minti singura ca nu mai iubesti, ai momente cand simti pur si simplu ca nu mai poti. Cand ai vrea sa urli ca nu esti bine, ca ai nevoie de o imbratisare. Sunt momente cand incetezi sa mai fii cum vor ei si esti cum vrei tu. Sunt clipe cand plange inima si oricat ai vrea sa o opresti, nu poti...
Da, era iarna. Doar ce te trezisei si te chinuiai sa-ti faci o cafea. Ai observat lipit pe dulap, cu ochii incetosati, un biletel - "Buna dimineata! Zambeste!". Ai zambit si te-ai intrebat cand il lipisei acolo... Trecuse atata timp, incat uitasei. Uitasei toate diminetile triste, cand iti era dor de el. Ai vrut sa-ti uiti toate greselile, toate regretele. Si te-ai surprins brusc intr-o ploaie de lacrimi. Atat de mult l-ai vrut inapoi, ca devenisei o nebuna. Iti aminteai cum colindai strazile in cautarea lui. Iti aminteai cum ai facut lucruri demne de un om nebun, doar pentru inca un sarut. Si stateai langa apa ce incepea sa fiarba, amintindu-ti cum te-ai dat batuta la un moment dat, cum ai renuntat sa mai lupti. Sa lupti pentru ce? Pentru iubirea pe care nu ti-o declarase niciodata?
Se facuse cafeaua. Realizasei ca tu ai fost de vina. Realizasei ca iubirea ta, il sufocase.
Trebuia sa-ti fie lectie oare? Iti aminteam cum iti spusese cineva sa te schimbi, sa fii mai buna. Dar el a plecat prea devreme. Nu apucasei sa schimbi nimic... Ti-ai dat lucrare de control, privind printre mesaje. Si da, devenisei mai buna, dar el nu mai era. Invatasei sa lasi de la tine. Invatasei ca iubirea e libertate. Dar invatasei prea tarziu...

Sau nu?

Acum te cauta iar. Si erai decisa sa il asculti. Dar n-ati vorbit prea mult si noaptea v-a imbatat cu misterul ei.

Era încă o dimineață în care nu știai cine esti. Inima ta nu mai era la locul ei. Iar era lângă tine și încă o dată era beată de plăcere. O priveai cum zace plină de bandaje, dar cu zâmbetul pe buze. O pusesei atât de multe ori la încercare, o trădasei și mințisei dar încă era în dreapta ta și îti zâmbea

 Știa ce vrei; și-a întins o aripă, te-a îmbrățișat și ti-a făcut o cafea.
 Ati conversat ca și cum n-o trădasei niciodată, ca și cum nimic între voi nu s-a întâmplat. Se plimba pe parchetul rece, încă mahmură de plăcere și încerca să-ti spună că nu renunță. Nu renunță la tine. Nu renunță la ceea ce înseamnă voi doi.
 Nu i-ai zis nimic. Nu știai ce vor buzele tale să-i rostească. Ai încolăcit-o cu brațele, ati mâncat bomboane împreună și v-ati iubit iar. Te-a privit. Atunci ti-ai dat seama că fără ea, tu esti goală. Că deși e inima ta, nu mai poti iubi. Te-a sărutat și a ieșit pe ușă. De atunci n-ai mai văzut-o. 

Atunci ai știut că el plecase cu inima ta. El era inima ta. 

Ai ales din ziua aceea, să uiti că ai avut o inimă.