Când inima-ți pleacă...

 Era încă o dimineață în care nu știam cine sunt. Inima mea nu mai era la locul ei. Iar era lângă mine și încă o dată era beată de plăcere. O priveam cum zace plină de bandaje, dar cu zâmbetul pe buze. O pusesem atât de multe ori la încercare, o trădasem și mințisem dar încă era în dreapta mea și îmi zâmbea.
 Știa ce vreau; și-a întins o aripă, m-a îmbrățișat și mi-a făcut o cafea.
 Am conversat ca și cum n-o trădasem niciodată, ca și cum nimic între noi nu s-a întâmplat. Se plimba pe parchetul rece, încă mahmură de plăcere și încerca să-mi spună că nu renunță.
 Nu renunță la mine. Nu renunță la ceea ce înseamnă noi 2. 
 Nu i-am zis nimic. Nu știam ce vor buzele mele să-i rostească. Nu voiam să o rănesc încă o dată. Habar nu aveam cine eram, d'apai să hrănesc iubirea ce o aveam în trup. Am încolăcit-o cu brațele, am mâncat bomboane împreună și ne-am îmbătat reciproc cu plăcere.
 Și m-a privit. Atunci și-a dat seama că fără ea, eu sunt goală. Că deși e inima mea, nu mai pot iubi.
 M-a sărutat și a ieșit pe ușă.  De atunci n-am mai văzut-o.
 Atunci am știut că el plecase cu inima mea.  
 Oricum, poate avea grijă de ea mai bine decât am făcut-o eu. 
 Am ales din ziua aceea, să uit că am avut o inimă.